1 | Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaş, şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua. |
2 | Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata, |
3 | aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă. |
4 | Mă culc şi zic: „Când mă voi scula? Când se va sfârşi noaptea?” Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor. |
5 | Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă şi se desface. |
6 | Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde! |
7 | Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea. |
8 | Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul Tău mă va căuta, şi nu voi mai fi. |
9 | Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuinţa morţilor! |
10 | Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia. |
11 | De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. |
12 | Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu? |
13 | Când zic: „Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,” |
14 | atunci mă înspăimânţi prin vise, mă îngrozeşti prin vedenii. |
15 | Ah! aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase! |
16 | Le dispreţuiesc!… nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viaţa! |
17 | Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, |
18 | să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele? |
19 | Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? |
20 | Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi? |
21 | Pentru ce nu-mi ierţi păcatul şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână, şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!” |