| 1 | Şi acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele. |
| 2 | Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor, când ei nu erau în stare să ajungă la bătrâneţe? |
| 3 | Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii. |
| 4 | Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei şi n-au ca pâine decât rădăcina de bucsau. |
| 5 | Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi. |
| 6 | Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pământului şi în stânci. |
| 7 | Urlă printre tufişuri şi se adună sub mărăcini. |
| 8 | Fiinţe mârşave şi dispreţuite – sunt izgoniţi din ţară. |
| 9 | Şi acum, astfel de oameni mă pun în cântecele lor, am ajuns de batjocura lor. |
| 10 | Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă. |
| 11 | Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frâu înaintea mea. |
| 12 | Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea şi îmi împing picioarele şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă piardă. |
| 13 | Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor. |
| 14 | Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc sub pocnetul dărâmăturilor. |
| 15 | Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vânt, ca un nor a trecut fericirea mea. |
| 16 | Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m-au apucat zilele suferinţei. |
| 17 | Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează. |
| 18 | De tăria suferinţei, haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă. |
| 19 | Dumnezeu m-a aruncat în noroi şi am ajuns ca ţărâna şi cenuşa. |
| 20 | Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi. |
| 21 | Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mâinii Tale. |
| 22 | Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii. |
| 23 | Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întâlnesc toţi cei vii. |
| 24 | Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mâinile? Cel în nenorocire nu cere ajutor? |
| 25 | Nu plângeam eu pe cel amărât? N-avea inima mea milă de cel lipsit? |
| 26 | Mă aşteptam la fericire, şi când colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi când colo, a venit întunericul. |
| 27 | Îmi fierb măruntaiele fără încetare, m-au apucat zilele de durere. |
| 28 | Umblu înnegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare şi strig ajutor. |
| 29 | Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii. |
| 30 | Pielea mi se înnegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă. |
| 31 | Harpa mea s-a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plângătoare. |
